Se afișează postările cu eticheta adoptie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta adoptie. Afișați toate postările

miercuri, 11 noiembrie 2009

Cum ai putut?!


Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător și imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam confidențele și visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu mașina, ne opream să mâncăm împreună o înghețată (eu doar cornetul pentru că “înghețata era rea pentru cățeluși”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar și la mare…Cât moțăiam eu la soare în timp ce te așteptam să te întorci acasa la sfârșitul zilei!

Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă și în afara casei pentru că îți căutai un partener uman. Te așteptam cu rabdare și te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ți-am judecat niciodată deciziile și țopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Și m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soția ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), și totuși eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecțiunea și supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiți. Curând au apărut “puiuții umani” și eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioșia lor, mirosul și culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc așa cum îi îngrijeați voi… Doar că voi erați îngrijorați că aș putea să îi rănesc.Și îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cușca de câini. Numai eu știu cât îi iubeam! Și am devenit un“prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agățau de blana mea și mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioși urechile și îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, și le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aș fi apărat cu prețul vieții mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor și le ascultam preocupările și visele secrete. Așteptam răbdător la fereastră să aud mașina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel și le povesteai mandru despre mine. Au trecut câțiva ani și apoi le răspuneai doar “da” și schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.

Acum ti-e greu sa-mi faci capricii și te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreținerea mea.

Ți s-a oferit șansa să te muți cu serviciul în alt oraș. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că așa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu mașina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele și ai spus: “Știu că veți găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri și te-au privit cu tristețe. Știau destinul ce-l așteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecția pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viață. Tu m-ai mângâiat ușor pe cap evitându-mi privirea, și ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda și lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, așa cum aveam și eu una...

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu știai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauți altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”

Altfel, erau foarte drăguți cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cușca mea, mă uitam sperând că ești tu, că te-ai răzgândit, și că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguți care atrageau toată atenția, m-am retras într-un colț și am așteptat… La sfârșitul zilei am auzit pașii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârșitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniștită. M-a ridicat pe masă și în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ți fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Așa cum era normal pentru mine, am simțit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredințată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Știam acest lucru la fel cum știam atunci când fiind un cățeluș îți cunoșteam toate stările tale.

Mi-a pus cu grija un garou pe laba din față. I-am lins lacrima de pe mână, așa cum te lingeam și pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simțit înțepătura și lichidul rece împrăștiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am șoptit:
“Cum ai putut…?”

Probabil pentru că înțelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei și că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină și iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viață pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”

Nu îi era dresat ei, ci ție… Îți era adresat ție, bunul și iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Și la tine mă voi gândi și te voi aștepta mereu. Fie ca toți cei dragi ție să te iubească și să-ți fie loiali, cel puțin pe cât te-am iubit și ți-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…


Nota autorului

Dacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, așa cum mi-a adus și mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.
Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale și in cabinetele medicale veterinare.

Spuneți oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă și pe viață, că animalele merită toată dragostea și atenția noastră. Dacă nu îl poți îngriji, este de datoria ta să îi găsești altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteți găsi sfaturi bune în acest sens. Orice ființă vie este prețioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile și sprijină campaniile impotriva abandonului ființelor necuvântătoare.

Mulțumesc.

Jim Willis


Textul l-am preluat de aici

Fotografia de aici

vineri, 15 iunie 2007

Adoptia lui Mishu

Asa cum scriam acum catva timp in urma, eram intr-un impas: sa-l iau sau nu?

Intr-un impuls de moment am prins pisoiul cu doua degete, atat de slab era trupusorul lui si l-am luat in casa. Intentia era sa-l curat cat de cat de purici, sa-l hranesc si dupa aia...era cam ceata in mintea mea ce ar fi urmat. Era atat de murdar ca nici n-am indraznit sa-l lipesc de mine....
Ajunsa in apartament am inchis pisoiul in baie, sa nu ajunga cainele nostru la el, si m-am apucat sa caut carpe si o cutie mai mare in care sa-l pun. Cockerul nostru facea ca toti dracii la usa baii ca-l simtise pe animalutz si era curios tare.
Gasesc o cutie de pantofi si un capot mai vechi si intru in baie. Nici nu stiam ce sa fac...cel mic statea cuminte, cred ca ori era speriat tare ori a priceput ca-i de bine. Deschid robinetul de la chiuveta, insfac samponul anti-purici al cainelui, torn putin pe marginea chiuvetei, iau matzul de sub labute si il bag sub jetul caldut de apa. Nu zicea nimic saracu' ...
Il sapunesc putin si vaiii...o apa rosie maronie incepe sa se prelinga din trupul firav. Era atat de ciupit de purici ca toata blanita era plina de sange uscat. Pisoiul tot nimic, ud acum, avea gatul cat degetul gros de la o mana. A, am uitat sa spun, in timp ce-l clateam i-am pus cealalta mana peste ochi si urechi (asa ca la botez) si l-am bagat cu totul sub jetul de apa. Ok, am spalat pisoiul, il sterg bine, il infofolesc si-l bag in cutia de pantofi. Matzul nimic, nici macar un miaoo subtire...Ok, spalat, curat, infofolit da' unde sa-l pun?! Cockerul se invartea in jurul meu si se tot intindea sa miroasa cutia si ce-i in ea.
Si il asez cu cutie cu tot in mijlocul mesei din sufragerie! ca acolo nu avea cum sa ajunga si catzelul.
Cainele era disperat, s-a urcat pe scaun si isi intindea gatul sa vada ce-i in cutie, mie imi era frica sa nu sara pe masa, matzul ciufulit si ud se uita cu ochii lui de lapte la amandoi.
Curios cum totusi scos din gura unui alt catel nu a reactionat in nici un fel la botul imens al cockerului, care adulmeca, scheuna, se urca cu labele pe masa dar din fericire nu ajungea pana la cutie.
O sun pe fiica'mea si ii spun ce "isprava" am facut si o intreb timid...ce facem acum cu el? A umflat-o rasul si mi-a spus ca dupa ce l-am adus in casa si l-am spalat mai am inima sa-l arunc iar in strada? Si uite asa Mishu, a ramas!
Acum mai ramanea de vazut cum se va impaca cockerul cu el si el cu cainele.



 
Related Posts with Thumbnails